O spunem din start: nu suntem fani Gigi Becali! Nu ne plac mitocania, laudarosenia si crestinismul de parada. Nu suntem de acord cu transformarea acestui personaj corupt intr-un martir national sau in erou, de catre mass media.

Ceea ce s-a petrecut la arestarea acestui personaj miroase insa a comanda de la o posta. La doar 2 zile de la interviul din cadrul emisiunii Nasul, in care Becali a facut dezvaluiri despre despre cazul Baneasa Investments si legaturile care conduc catre o multime de personaje politice importante ale zilei, Becali este arestat pentru un eveniment ce avut loc in urma cu mai bine de 2 luni. Sa fie oare adevarata cauza a arestarii faptul ca Gigi Becali, cu infatuarea si dezvaluirile sale, i-a atins pe Traian Basescu, Calin Popescu Tariceanu, Adrian Nastase, Viorel Hrebenciuc, Puiu Popoviciu, Marian Vanghelie si altii, precum si cateva servicii secrete si masonerie?

"Domne, dacă vorbeşte Puiu Popoviciu, o să îţi dai seama că în România s-a creat o mafie statală."

Agatanghel trăia la 1273 în insula Rhodos. Pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu i-a făcut câteva descoperiri duhovniceşti. El a descris viziunea despre viitor pe care a avut-o, începând cu Renaşterea, despre care spunea că în perioada aceea oamenii se vor întoarce la antropocentrism. Într-adevăr, trupul omenesc a fost atunci idealizat şi glorificat, căci în toată creaţia Renaşterii vedem această frumuseţe a trupului omenesc în expresiile cele mai grandioase, un fel de infuzie păgână în creştinism care a dus la o nefericită idealizare a pământescului şi efemerului în defavoarea sufletului şi veşnicicei, perspectivă încă stăpână în Apus până astăzi, într-o formă de gândire specifică spaţiului occidental, aşa-zis catolic: satisfacţia vieţii pământeşti, lipsită de smerita cugetare dumnezeiască; toţi sfinţii, Maica Domnului, Dumnezeu chiar, sunt reprezentaţi în arta Occidentului în frumuseţea aceasta trupească, spre deosebire de viziunea iconografică ortodox-bizantină, care sublimează trupul, îl transfigurează.

Atunci când ne propunem să vorbim despre libertate avem şansa unei recapitulări de sens. Orice dezbatere despre sensul libertăţii este o „libertate” în ea însăşi, o recapitulare a parcursurilor unor generaţiile trecute, sau a posibilităţilor unora prezente ori viitoare; afară numai dacă o astfel de virtualitate rulează sensul interzis al istoriei.
Libertatea însăşi se doreşte a fi un curent, o logică transcendentă a relaţiilor dintre factori, un ideal uneori împlinit, alteori mult aşteptat. Ridicolul situaţiei stă însă în faptul că tocmai acum când ni se pare că am fi atins un anumit fel de elevaţie, un anumit discernământ social valabil, începem să percepem libertatea nu ca pe o instituţie necesară, ci ca pe o premiză facultativă. Avem dreptul să ne simţim liberi, însă nu este obligatoriu să fie adevărat! Ridicol!