de Claudiu Târziu

Pînă acum vreun an, în Biserica Ortodoxă Română existau două curente mai vizibile: cel "ecumenist" şi cel "tradiţionalist". După cum în politică avem o delimitare stînga-dreapta mai mult teoretică decît practică, din pricini asupra cărora nu e locul să zăbovesc, în Biserică avem mai degrabă etichetele de "ecumenist" şi "tradiţionalist" decît substanţa unei trăiri în acest duh. Taberele sînt fluide, comportamentele lor - deseori lipsite de orice aderenţă la principiile şi valorile pe care le declamă, deciziile venite dintr-o parte şi din alta - de multe ori contradictorii. Într-un cuvînt, confuzie mare.

de Lucian Milea

Actele de identitate biometrice, modalitate neo-sclavagista de monitorizare a populatiei, au fost introduse in Romania de guvernul Emil Boc.

Societatea Civila a reactionat greu, fiind parca sub anestezie. Primele reactii ferme au fost cele ale Arhimandritului Iustin Parvu de la Manastirea Petru Voda, ce au avut darul sa-i trezeasca pe multi. Se profila o opozitie sociala puternica impotriva cipurilor. Curand insa, au inceput sa apara neintelegerile intre diferitele grupuri anti-cip ce s-au acuzat reciproc de diverse lucruri nesemnificative.

Catalizatorii acestor neintelegeri au fost in permanenta fratii Victor si George RON-CIA precum si acolitii lor creduli. Acestia s-au insinuat la Manastirea Petru Voda, prin preajma parintelui Iustin Parvu, profitand de mai vechea lor relatie cu Monahul Filoteu Balan. Au inceput, la inceput mai timid, apoi pe fata, sa otraveasca atat mediul de la manastire cat si pe cel laic cu otrava neincrederii si a dezbinarii. I-au dezbinat pe multi de la scopul real, acela de a opri introducerea actelor biometrice in Romania.

        Un articol de Pistis Zadoff

          Disputele repetate şi accentuate referitoare la problema introducerii cipurilor RFID în paşapoarte (şi documente) au devenit un subiect important de dezbatere în discursul public. Am avut ocazia să aud (din nou) una dintre ideile-forţă ale acestei dispute din gura a doi susţinători înfocaţi ai acestui plan, unul dintre ei senator (Bogdan Olteanu n.r.), când am asistat la câteva discuţii care au avut loc în cadrul diferitelor comisii la Senat şi Camera Deputaţilor (Comisia pentru Drepturile Omului şi Comisia Anti-corupţie, Abuzuri şi Petiţii). În punctul culminant al discursului său, acest susţinător al acestui nou abuz şi-a ridicat telefonul mobil şi, arătându-l audienţei, a întrebat : „Presupun că toţi cei prezenţi au câte unul… Se ştie deja că prin intermediul telefonului mobil putem fi localizaţi în orice moment şi, mai mult decât atât, toate conversaţiile noastre pot fi înregistrate. Din moment ce cu toţii purtăm deja cu noi un astfel de dispozitiv de urmărire, ce mai contează un cip în paşaport? Dacă sunteţi atât de îngrijoraţi de faptul că sunteţi urmăriţi, de ce nu renunţaţi la telefonul mobil? Sau încă nu sunteţi suficient de îngrijoraţi?”
          La prima vedere acest om pare că are dreptate. Nimeni nu ar renunţa la telefonul mobil de dragul intimităţii. Şi atunci care este diferenţa dintre mobil şi paşaportul biometric?

Atunci când ne propunem să vorbim despre libertate avem şansa unei recapitulări de sens. Orice dezbatere despre sensul libertăţii este o „libertate” în ea însăşi, o recapitulare a parcursurilor unor generaţiile trecute, sau a posibilităţilor unora prezente ori viitoare; afară numai dacă o astfel de virtualitate rulează sensul interzis al istoriei.
Libertatea însăşi se doreşte a fi un curent, o logică transcendentă a relaţiilor dintre factori, un ideal uneori împlinit, alteori mult aşteptat. Ridicolul situaţiei stă însă în faptul că tocmai acum când ni se pare că am fi atins un anumit fel de elevaţie, un anumit discernământ social valabil, începem să percepem libertatea nu ca pe o instituţie necesară, ci ca pe o premiză facultativă. Avem dreptul să ne simţim liberi, însă nu este obligatoriu să fie adevărat! Ridicol!