Un articol de Pistis Zadoff

          Disputele repetate şi accentuate referitoare la problema introducerii cipurilor RFID în paşapoarte (şi documente) au devenit un subiect important de dezbatere în discursul public. Am avut ocazia să aud (din nou) una dintre ideile-forţă ale acestei dispute din gura a doi susţinători înfocaţi ai acestui plan, unul dintre ei senator (Bogdan Olteanu n.r.), când am asistat la câteva discuţii care au avut loc în cadrul diferitelor comisii la Senat şi Camera Deputaţilor (Comisia pentru Drepturile Omului şi Comisia Anti-corupţie, Abuzuri şi Petiţii). În punctul culminant al discursului său, acest susţinător al acestui nou abuz şi-a ridicat telefonul mobil şi, arătându-l audienţei, a întrebat : „Presupun că toţi cei prezenţi au câte unul… Se ştie deja că prin intermediul telefonului mobil putem fi localizaţi în orice moment şi, mai mult decât atât, toate conversaţiile noastre pot fi înregistrate. Din moment ce cu toţii purtăm deja cu noi un astfel de dispozitiv de urmărire, ce mai contează un cip în paşaport? Dacă sunteţi atât de îngrijoraţi de faptul că sunteţi urmăriţi, de ce nu renunţaţi la telefonul mobil? Sau încă nu sunteţi suficient de îngrijoraţi?”
          La prima vedere acest om pare că are dreptate. Nimeni nu ar renunţa la telefonul mobil de dragul intimităţii. Şi atunci care este diferenţa dintre mobil şi paşaportul biometric?

          Alegerea este primul lucru care îmi vine în minte. Pot alege să iau telefonul cu mine mereu, luând în considerare neajunsurile pe care le aduce intimităţii mele, sau pot alege să îl las deoparte dacă doresc. Dar cu paşaportul nu am de ales, sunt obligat să port cu mine acest dispozitiv de urmărire, chiar şi în anumite situaţii-cheie. Cu toate că această primă chestiune este oarecum corectă, ea scoate la iveală o altă situaţie problematică: dacă aleg cu bună ştiinţă să port cu mine un dispozitiv de urmărire, atunci de ce mă mai plâng de paşapoartele biometrice?
          Aşadar, cei care susţin introducerea cipurilor au dreptate în argumentarea lor, iar luptătorilor pentru libertate le lipseşte temeiul pentru cauza lor?
          BINEÎNŢELES CĂ NU! Întregul demers argumentativ propagat de susţinătorii cipurilor este unul manipulator şi este o dovadă vie pentru a ne da seama în ce măsură societatea este ignorantă cu privire la drepturile noastre cele mai elementare. Încălcarea repetată a tuturor drepturilor noastre a devenit ceva normal, un fel de status-quo în care un abuz este justificat printr-un altul. S-a ajuns la situaţia în care marea majoritate dintre noi acceptăm faptul că suntem monitorizaţi continuu prin intermediul telefoanelor noastre mobile ca pe o realitate pe care nu o mai putem schimba, orice am face. Faptul că am ales să avem un telefon mobil nu înseamnă şi nu ar trebui să însemne că astfel acceptăm automat şi monitorizarea care a devenit implicită în ultimii ani. Aceste două lucruri nu au de fapt legătură una cu alta, dar au devenit „de nedespărţit” numai datorită anumitor demersuri perverse şi abuzive, făcute în mod conştient.
          Senatorul care a adus în discuţie această chestiune ar fi trebuit să fie unul dintre cei care protejează cetăţenii de urmărirea abuzivă a telefoanelor, nu cel care foloseşte acest fapt ca pe un argument cinic pentru a susţine un alt abuz care ia forma paşapoartelor biometrice, râzându-le în faţă celor care, în ignoranţa lor, au ajuns să-l accepte ca pe o realitate.
          Atitudinea oficialilor români faţă de această chestiune se poate compara cu următoarea situaţie: o femeie merge la poliţie să depună plângere pentru că a fost violată de vecinul său; în loc să îi ia plângerea în serios, ofiţerul de poliţie îi spune: „De ce te mai plângi că ai fost violată, pentru ca oricum toată lumea ştie că soţul tău te bate în fiecare zi?”
          Violarea crudă a dreptului la intimitate şi demnitate a cetăţenilor de către o autoritate a statului este tratată cu indiferenţă şi luată în derâdere pentru că se ştie deja că o altă autoritate a statului o violează în fiecare zi. Această situaţie este strigătoare la cer şi nu poate fi acceptată într-un stat democratic modern.
          Această femeie, această naţiune, merită respectul şi protecţia instituţiilor care o guvernează, ca să poată să trăiască cu capul sus. Merită să fie tratată ca o fiinţă libera, demna şi puternică. Este de datoria autorităţilor statului să protejeze şi să respecte naţiunea şi cetăţenii săi. Forţa acestei naţiuni nu vine din puterea fizică, la urma urmei, ceea ce îi împiedică pe bărbaţi să le violeze pe femei nu este forţa lor fizică. Forţa acestei natiuni vine de la frumuseţea sa sufletească, iar această frumuseţe este impletită cu libertate şi demnitate. Orice neajuns pricinuit uneia dintre aceste componente distruge echilibrul fragil al frumuseţii sufletului acestui popor. Cei care au fost aleşi să protejeze acest echilibru fragil sunt autorităţile şi politicienii. Oare vor fi ei capabili să lase la o parte interesele personale şi politice şi să facă din interesele naţiunii priorităţile lor reale?