Agatanghel trăia la 1273 în insula Rhodos. Pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu i-a făcut câteva descoperiri duhovniceşti. El a descris viziunea despre viitor pe care a avut-o, începând cu Renaşterea, despre care spunea că în perioada aceea oamenii se vor întoarce la antropocentrism. Într-adevăr, trupul omenesc a fost atunci idealizat şi glorificat, căci în toată creaţia Renaşterii vedem această frumuseţe a trupului omenesc în expresiile cele mai grandioase, un fel de infuzie păgână în creştinism care a dus la o nefericită idealizare a pământescului şi efemerului în defavoarea sufletului şi veşnicicei, perspectivă încă stăpână în Apus până astăzi, într-o formă de gândire specifică spaţiului occidental, aşa-zis catolic: satisfacţia vieţii pământeşti, lipsită de smerita cugetare dumnezeiască; toţi sfinţii, Maica Domnului, Dumnezeu chiar, sunt reprezentaţi în arta Occidentului în frumuseţea aceasta trupească, spre deosebire de viziunea iconografică ortodox-bizantină, care sublimează trupul, îl transfigurează.

Agatanghel descrie aşadar cu sute de ani înainte cele ce aveau să se petreacă în lume. Ajungând la revoluţia de la 1779, „marea revoluţie franceză“, o prezintă ca pe momentul în care oamenii ajung să îşi piardă într-atâta credinţa, încât vor să înlocuiască Raţiunea Divină cu raţiunea omenească. Aşa s-a şi petrecut, „zeiţa raţiunii“ a fost arborată ca simbol al acestei revoluţii. Iar Agatanghel a lăsat să se înţeleagă că degringolada rezultată avea să conducă la o extraordinară degradare a vieţii spirituale europene.
Apoi, văzătorul cu duhul se referă în proorocia lui ― precizând în mod uimitor, cu exactitate, anul 1848 ― la revoluţiile masonice din acea perioadă, care aveau să ducă la  descompunerea marilor imperii. Şi după ce vorbeşte despre revoluţia de la 1848, ajunge la 1920, la constituirea statelor naţionale.
Cu totul impresionant este ceea ce spunea Agatanghel despre Ţara Românească, el văzând cu 650 de ani înainte istoria:
„În vremea aceea, (1920) în ţara aşezată în Carpaţi până la Dunăre, ţara de la gurile Dunării, sau ţara Lupului, va apare Fiul Omului încins cu sabie de arhanghel. Acesta va face o grupare numită Legheon [este în mod evident vorba despre Legiunea Arhanghelului  Mihail, n.n.], iar membrii acestei organizaţii vor fi prigoniţi, vor fi închişi, omorâţi la răspântii de drumuri, mulţi vor fugi peste hotare persecutaţi fiind de capul statului şi de poporul devenit vrăjmaş al lui Dumnezeu. Şi în timpul acesta tot poporul de la Carpaţi, dar şi alte popoare vor intra în mare suferinţă [este vorba despre venirea comunismului], dar după o vreme, Maica Domnului şi Sfântul Ioan vor aduna sângele lor în potire şi se vor înfăţişa cu el în faţa tronului Fiului Său. Şi nu pentru vrednicia lor, ci pentru rugăciunile Maicii Sfinte, cei ce vor mai fi rămas vii vor fi scoşi afară din temniţe“.

Fraţilor, noi [, foştii deţinuţi politici din vremea comunismului] suntem obiectul acestei minuni! Ne cutremurăm gândindu-ne la atenţia care ni s-a dat, nu pentru vrednicia noastră, ci pentru rugăciunile Maicii; e un dar special pe care Maica Domnului îl face neamului nostru, să mijlocească la Fiul ei rugăciuni pentru noi, pentru condiţia noastră. Noi am fost obiectul acestei minuni, pe noi ne-a scos Maica Domnului din închisoare! Şi socotesc eu că nu ne-a scos la întâmplare. Deci, până la eliberarea noastră, noi am putut să urmărim împlinirea deplină a acestei proorocii, care este făcută pe 700 de ani, 1273-1973.

Rămâne să se împlinească ultima parte a proorociei, care continuă cutremurător prin greutatea şi importanţa sarcinii:

„ŞI ATUNCI VA PORNI DE PE CULMILE ACESTEI ŢĂRI O ACŢIUNE DE ÎNCREŞTINARE A TUTUROR NEAMURILOR“.

Iată deci misiunea neamului nostru, iată harul pentru care Maica Domnului a intervenit. Noi nu suntem decât nişte mărturisitori; din punct de vedere biologic, noi [, bătrânii care am pătimit] suntem aproape terminaţi, dar din punct de vedere spiritual avem datoria de a lăsa nişte mărturii pentru generaţiile care ne urmează, şi dumneavoastră, care sunteţi tineri, vă revine o misiune extraordinară, şi trebuie să vă pregătiţi foarte serios pentru acest act de jertfă pe care va trebui să-l înfăptuiţi în faţa lumii întregi. Dacă noi am avut misiunea să mărturisim aici, deşi în toată lumea s-a răspândit despre aceasta, dumneavoastră va trebui să preluaţi această ştafetă pe plan mondial, şi iată, zic eu că bătălia deja a început. Orice minune este contestată, pentru că mărturisitorul nu vorbeşte de la sine, el este un investit haric şi săvârşeşte un act de continuitate. Niciodată apostolii, mai pe urmă ucenicii lor, şi episcopii şi preoţii, nu s-au auto-investit; ei au primit investitura invocându-se asupra lor harul special al preoţiei. Când Dumnezeu alege, rânduieşte mai bine zis, ca cineva să realizeze şi din punct de vedere social o lucrare în planul istoric, îl pregăteşte încă din pruncie, în chip potenţial el posedă nişte daruri pe care le dezvoltă, îşi dă seama de ele, le face să ajungă la formele cele mai înalte, şi putem să ne dăm seama de ce toţi care au fost pe linia aceasta a mărturisirii, de ce n-au cedat în faţa tuturor adversităţilor şi potrivnicilor, văzuţi şi nevăzuţi: pentru că aveau conştiinţa misiunii pe care trebuiau să o îndeplinească. Şi fără intenţia de a denigra sau minimaliza meritele altora din punct de vedere intelectual, artistic, organizatoric; toate acestea, dacă nu sînt puse în slujba adevărului dumnezeiesc, pe linia descendentă, atunci slujesc altcuiva, care este împotriva adevărului dumnezeiesc. Dumnezeu nu ia darurile cu care ne-a investit, dar dacă noi le pierdem cedându-le altcuiva, atunci tot ce ne-a dat Dumnezeu se întoarce împotriva noastră. Noi avem certitudinea că nu suntem în afara harului pentru faptul că ori de câte ori am făcut această mărturisire a adevărului ni s-au opus mereu unii care n-au putut să-şi justifice actele pe care le-au săvârşit. În numele cui vorbesc ei? Domnul Trifan avea un cuvânt: „cui slujeşti?“ După martiriul Sfântului Arhidiacon Ştefan, creştinii s-au răspândit şi au trecut dincolo de hotare, propovăduind Evanghelia. Deci această risipire determinată de prigoana care începuse, a făcut să se împânzească lumea cu cuvântul Adevărului, a fost o împrăştiere a seminţei dumnezeieşti, vântul care a purtat pe aripile lui polenul pentru a fecunda şi celelalte suflete, ca să rodească în Hristos toate neamurile.

Îndrăznesc, fără intenţia de a-l jigni pe marele nostru Petre Ţuţea, să spun un lucru care pare puţin contradictoriu faţă de ceea ce a afirmat el. El a spus că „istoria reprezintă paşii lui Dumnezeu pe pământ“. Ar fi foarte bine dacă ar fi aşa. Dar observăm că aceşti paşi nu sunt întotdeauna la înălţimea dumnezeirii; calcă, oare, Dumnezeu strâmb? Ca metaforă, e frumos ce spune Ţuţea, dar mi se pare că din punctul de vedere al adevărului, istoria ar fi altceva, ar fi răspunsul lui Dumnezeu la atitudinile noastre. Deci Dumnezeu nu intervine în actul libertăţii voinţei noastre, noi putem alege cum vrem să facem. Dacă intrăm în concordanţă cu Voia Lui, atunci şi pasul nostru se înscrie în pasul Lui, dar dacă nu, atunci pasul strâmb l-am făcut noi, Dumnezeu rămâne drept în judecăţile Lui. Deci istoria ar fi, după părerea mea, reflectarea atitudinii noastre din planul acesta imanent, în planul transcendent. De aceea, pentru omul politic este cea mai mare nenorocire în momentul când el îşi închipuie că ar putea face pentru el însuşi, pentru binele comunităţii lui naţionale altceva decât ar vrea Dumnezeu, prin Pronia Sa cerească. De aceea, actul politic trebuie să concorde cu actul moral, cu actul spiritual. Dacă iese din această concordanţă, atunci istoria devine o tragedie. Şi la acest act de conştiinţă, cea mai mare contribuţie o au învăţătorii. Dacă învăţătorul nu are conştiinţa că ceea ce predă el ucenicului, elevului, va determina în acesta o poziţie pro sau antihristică, dacă nu are această conştiinţă învăţătorul, atunci el va provoca o serie întreagă de nenorociri, zidind în sufletul acestuia o libertate prost înţeleasă, pe care ar trebui s-o numim libertinaj. Copilul trebuie îndrumat, trebuie educat de mic, de la ţâţă, să cunoască pe Dumnezeu, şi cunoscându-l în mod nemijlocit, să împlinească Voia Lui.

În viaţa oamenilor, ponderea cea mai mare o au actul cunoaşterii şi actul trăirii. În conformitate cu aforismul „A şti şi a nu acţiona este suprema laşitate“, putem fi siguri că, dacă nu vom face nimic ca să ne împlinim menirea, conştiinţa noastră ne va acuza la sfârşit că am ştiut şi n-am făcut nimic. Împlinirea, măcar în parte, a menirii noastre ne va îndreptăţi în faţa Lui Dumnezeu că cel puţin atât cât am ştiut, am împlinit. Mereu suntem datori să înfăptuim în bine ceea ce ştim, iar Dumnezeu are întotdeauna în vedere strădania noastră, efortul nostru. Ca oameni supuşi imperfecţiunii şi stricăciunii, niciodată nu ajungem la starea cea mai înaltă, la împlinirea desăvârşită a cunoaşterii Lui Dumnezeu. Dar având în vedere strădania noastră, Dumnezeu completează şi întregeşte, cu darul Lui, ceea ce ne lipseşte.
Iar oamenii politici, dacă nu pot să facă întocmai ceea ce trebuie pentru împlinirea Voii lui Dumnezeu, ar trebui măcar să se străduiască să o împlinească, iar nu să ducă tot neamul în rătăcire. Readucând neamul la credinţă, se liniştesc toate, şi vin şi celelalte binecuvântări, aşa cum spune şi rostirea hristică: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă.“

Adaptare după articolul lui Virgil Maxim reprodus la
http://apologeticum.wordpress.com/2009/04/11/proorocie-despre-romania-de-virgil-maxim/

Citiţi mai mult în numărul 5/2009 al revistei ATITUDINI